Începuturile partidului

Curentul care a dus la apariţia acestui partid pe scena politică românească a fost liberalismul secolului al XIX-lea.

Deşi în Moldova şi Ţara Românească fondul social-economic purtător al liberalismului, burghezia şi locuitorii oraşelor în general, era slab dezvoltat şi constituit din alogeni, negustori şi meşteşugari care de regulă erau supuşi ai Curţilor străine, marile schimbări europene nici aici nu rămân fără ecou. Acesta se resimte în rândul unor cărturari, dar şi al unei părţi a boierimii care receptează îndeosebi idei iluministe şi raţionaliste, aparţinând lui Rousseau, Voltaire, Klopstock, Leibniz,
Fénelon, Descartes, Locke etc. Impactul acesta survine atât înainte de revoluţia franceză din 1789, cât şi după data menţionată, contactul în cazul din urma fiind mediat şi de emigraţia nobiliara care, deşi relativ mica şi de pe poziţii contestatare, contribuia la impulsionarea spiritului public modern în Moldova şi Ţara Românească. Influenţa filozofiei
luminilor a survenit în cele două principate şi prin intermediul Şcolii Ardelene.

Ascensiunea liberalismului era facilitată de instituţionalizarea învăţământului public elementar, dar mai ales de dezvoltarea
unei intelectualităţi de largă orientare europeană. Şi dacă românii din Austria, prin şcolile şi universităţile de la Viena
îndeosebi frecventate de unii dintre ei, se puneau în contact cu valorile europene de sorginte germană, cei din Moldova şi
Ţara Românească, prin elevi şi studenţi trimişi mai ales în Franţa, se arătau animaţi de aceleaşi aspiraţii europene.

Revoluţia din Ţara Românească constituie un apogeu al înfăptuirilor româneşti din 1848. "Constituţia" - cum era intitulat programul în 22 de puncte proclamat la Islaz şi consacrat la Bucureşti la 9 si 11 iunie - preconiza un regim liberal-democrat bazat pe un şir de libertăţi individuale şi de grup, precum şi pe abolirea unor privilegii social-economice, asigurând emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor. Prin instituţiile concepute se tindea spre o forma de stat republicană, cu o riguroasă separaţie a atribuţiilor politice, dar cu un corp legiuitor rezultat din votul universal. Promovând naţionalismul, constituţionalismul şi pluralismul politic, doctrina liberală se interferează în aceste aspecte cu cea conservatoare. Concepţia politică conservatoare posedă şi ea o anumită doză de liberalism, dar chiar în punctele de tangenţă cu aceasta surveneau deosebiri de pondere. În timp ce liberalii vor să extindă principiile de libertate şi egalitate până la baza societăţii, conservatorii se limitează la vârful acesteia, inclusiv al elitelor intelectuale.

Liberalii îşi propuneau să emancipeze masele populare de orice servitute, înzestrându-le totodată cu drepturi politice. De aici ideea lor de extindere a drepturilor electorale. Curentul liberal sub Cuza este un tot doar ca tendinţă politică, sub forma unor idei relativ similare în unele probleme fundamentale, dar neomogen din cauza coexistenţei diferitelor nuanţe, unele chiar opuse. Ceea ce le dădea liberalilor o deplină unitate consta în admiraţia faţă de modelul occidental de organizare instituţional-politică. Semn de unitate era şi hotărârea de a imprima procesului de dezvoltare politică un ritm rapid, considerat singura modalitate de sincronizare europeană. Promovarea liberalilor la guvernare până la 24 ianuarie 1862 a fost sporadică şi neconcludentă din cauza incapacităţii de a alcătui majorităţi datorită nu numai legii electorale restrictive şi dezbinărilor dintre ei, ci şi lui Cuza care concepea a conduce ţara în afara partidelor politice.

Momentul constituirii partidului

Un moment decisiv de raliere liberală l-a constituit campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. Încă de la 4 ianuarie 1875, liberalii alcătuiseră un Comitet Central Electoral, cu scopul de coordona activitatea politică în întreaga Românie. Campania politică a liberalilor coalizaţi nu le-a adus rezultatele scontate în Parlament. Rămaşi în opoziţie, liderii lor s-au convins că, pentru succesul politic, trebuia să se mai facă un pas înainte spre a se ajunge la fuziune. La 24 mai 1875, Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Anastasiu, C. Fusea, Al. Candiano-Popescu, Anastase Stolojan, Gh. Chiţu, C.G. Peşacov şi N.C. Furculescu, printr-un program întărit de semnături puneau bazele Partidului Naţional Liberal. Programul menţionat, publicat la 4 iunie 1875 în “Alegătorul liber”, nu era o expunere de principii doctrinare, ci o consemnare a unor obiective concrete din perspectiva unei succesiuni guvernamentale. Se accentua astfel dezvoltarea “bunei stări a claselor muncitoare” prin ocrotirea muncii şi avutului acestora, combaterea legii tocmelilor agricole spoliatore pentru ţărănime, împroprietărirea însurăţeilor de la sate şi a “mahalagiilor” din oraşe, dezvoltarea învăţământului public, autonomie comunală. Reuniunile de la Mazar Paşa depăşeau cadrul unor contacte dintre parlamentarii liberali, aceştia vizând crearea unei atmosfere favorabile în opinia publică pentru ca, prin presiune, să se forţeze îndepărtarea conservatorilor de la putere.

Liderii liberalismului român deschiseseră, între timp, în coloanele “Românului” o listă de adeziune la partidul constituit. La 5 iunie se insera numele a 25 de membri care alcătuiau Comitetul director. În ordine alfabetică aceştia erau: V. Arvanezu, D. Berindei, Pană Buescu, Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, dr. Niculae Kalinderu, Dimitrie Cariagdi, Ion Câmpineanu, M.C. Epureanu, Nicolae Fleva, Mihail Pherekyde, Ion Ghica, Dimitrie Gianni, A.G. Golescu, C. Grădişteanu, Mihail Kogălniceanu, Al. Lupescu, C. Nacu, Remus Opran, Pache Protopopescu, C. A. Rosetti, Eugeniu Stătescu, Dimitrie A. Sturdza, George Vernescu. Numele menţionate reprezintă principalele nuanţe liberale care sub raport organizatoric se bazau îndeosebi pe structurile partidului radical al lui I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. În lunile iunie şi iulie 1875 reţeaua de organizaţii liberale se diversifica şi întindea în întreaga ţară, afiliindu-se grupului central inclusiv fracţioniştii lui Nicolae Ionescu. În titulatura partidului se îngemănau două concepte, naţional şi liberal, care expuneau însuşi sensul dezvoltării societăţii şi statului român. Termenul “naţional” semnifica continuarea procesului de recuperare identitară nu numai sub raportul întregirii statului în atributele suveranităţii şi independenţei depline, ci şi sub acela al dezvoltării economice, culturale, intelectuale şi educaţionale. Cuvântul “liberal” exprima natura regimului social – economic şi politic instituţional bazat pe proprietate şi libertate, prin căutarea permanentă a unui echilibru între diferitele clase ale societăţii.

Istoria liberalismului in Romania - Istoria Partidului National Liberal

Pagina: 1 2 3